AARON AARON al lui Harold Cohen nu este doar o preistorie a motoarelor de imagine de astăzi. Este o propunere despre ce este arta și unde se află judecata artistică. În urma sistemelor text-to-image care invocă imagini din statistici, proiectul lui Cohen se citește ca un experiment de gândire clar pus în scenă prin cod, plottere și vopsea: Poate fi formalizată intenția. Se poate specifica vederea. Autorul poate fi partajat fără a fi șters. AARON poate fi gândit ca o colaborare care a transpus cunoștințele unui artist în proceduri. Cohen a ajuns la aceste întrebări ca un pictor desăvârșit care, la sfârșitul anilor 1960, a început să scrie programe pentru a externaliza modul în care făcea tablouri. El a insistat de la început că ideea nu era "arta computerizată" ca un truc, ci un test pentru a vedea dacă mașinile pot servi intențiilor artistice. "Acesta nu este un alt articol despre 'arta computerizată'", a scris el în 1974, înainte de a se scufunda în rolurile pe care un computer le-ar putea juca în artă. AARON a devenit creuzetul în care a sondat aceste roluri, trecând de la linie la culoare, de la reguli pentru construcția figurilor la sisteme de atribuire a nuanțelor, întotdeauna cu modelul artistului de a vedea codificat în mod explicit. Aici AARON diferă de cultura actuală de generatoare. În loc să iasă la suprafață medii din seturi de date de imagini vaste, răzuite, AARON a operat cu reguli construite manual, o bibliotecă de relații care i-au făcut cifrele coerente. Joanne McNeil notează că AARON "evidențiază unde programele AI precum Midjourney și Dall-E nu reușesc", iar lectura ei atentă arată de ce: Cohen și-a învățat sistemul că mâinile au cinci degete dacă nu sunt ocluzate, că nasurile orientează capetele și că culoarea respectă constrângerile la nivel de obiect. Cu alte cuvinte, Cohen a formalizat intenția și cunoașterea lumii, nu doar stilul. Diferența nu este nostalgia. Dezvăluie că, atunci când competența mașinii este lizibilă, judecata critică poate aborda lucrarea ca pe un model de viziune, mai degrabă decât ca pe un miraj al probabilității. Cohen a refuzat, de asemenea, să externalizeze atingerea. Și-a construit și modificat propriile plottere și mașini de pictat, iar mai târziu s-a întors la pensule și pigmenți pe lângă rezultatele AARON, testând unde se întâlnesc sensibilitățile umane și procedurale. Cohen a glumit odată: "Voi fi primul artist din istorie care va avea o expoziție postumă de lucrări noi". Urmărind AARON desenând în expoziția Whitney de anul trecut, acea provocare s-a simțit mai puțin ca o aroganță decât o formulare precisă a autorului distribuit într-o procedură durabilă și un practicant muritor. ↓ (Mașina de desen a lui Harold Cohen la Muzeul Stedelijk, din Amsterdam, în 1977.)