Spațiul dintre cadre Ce putem vedea într-un scurt videoclip AI? Putem vedea fantoma setului său de antrenament: forme și culori care reflectă modelele pe care le cunoaște AI. Putem întrezări licăriri de noutate atunci când sistemul se subdetermină și produce o morfologie ciudată. Putem surprinde momente de eșec, artefacte, discontinuități vizuale, anomalii strălucitoare, care trădează iluzia fără întreruperi. Aceste "erori" sunt uneori mai semnificative decât cele șlefuite; ele ne arată unde mașina nu știe (vezi lucrarea lui @Barbara_Chira pentru refrență). În spațiul dintre cadre, în acea pâlpâire care aproape devine liniște, videoclipurile scurte AI propun un nou teritoriu pentru artiști. Sunt mici, comprimate, rapide, dar în acea micime se află o oportunitate de a confrunta imediatitatea, logica mașinii și percepția colectivă în același timp. Când o inteligență artificială generează zece secunde de mișcare, fiecare pixel, tranziție, textură și pauză este urma alegerii algoritmice care așteaptă să fie văzută, pusă la îndemână și reconfigurată de artiști. Dar ce se pare că nu putem vedea încă? Unii ar putea argumenta că nu putem vedea o complexitate narativă cu adevărat susținută (trebuie să vizionați @loved_orleer cele mai recente piese). Nu putem vedea arcuri temporale lungi și coerente sau interioritate psihologică profundă în zece secunde. Nu putem vedea întreaga greutate a temporalității întrupate: memoria, îmbătrânirea, sincronizarea umană. Nu putem vedea subiectul mecanic în deplină sensibilitate... deși am putea să-i vedem umbra. Și nu putem scăpa complet de influența corpurilor de antrenament: rămânem bântuiți de imaginile trecute chiar și la locul pretinsei noutăți (munca lui @sine explorează aceste margini ale datelor de antrenament). Există un alt orizont la care nu am ajuns: să realizăm scurte videoclipuri AI care nu sunt doar un ecou al antrenamentului imaginii, ci o intervenție în logica viziunii în sine. Ce se întâmplă dacă un videoclip AI explorează nu doar modul în care vedem reprezentările, ci și modul în care le văd mașinile și apoi fracturează acea vedere? Ce se întâmplă dacă, într-o buclă sau într-un scurt videoclip, privirea mașinii devine un colaborator, un interogator, un performer? Ce se întâmplă dacă acele secunde permit o critică a percepției, umană și artificială, prin încălcarea promisiunii de coerență? Glitch-ul, halucinațiile, tensiunea dintre abstracție și figurație, ca locuri pentru a explora noi modalități de a reprezenta ideile despre lume? Videoclipul AI de formă scurtă oferă un vocabular compozițional: bucle, bâlbâieli, estompări încrucișate și interpolări pot deveni gesturi poetice (vezi lucrarea lui @twt_cha_). Invită la gândirea modulară: clip la clip, cadru la cadru, remix la remix. Da, s-ar putea să nu avem încă încredere deplină în aceste forme ca fiind "artă" în sensul canonic, dar poate că asta este ideea. Suntem devreme. Iar golurile sunt locul în care experimentul încă trăiește. Dacă artiștii intră în acel spațiu cu curiozitate, rigoare și scepticism, atunci videoclipurile scurte AI ar putea deveni un nou loc de joc estetic. Video de @sinusoidalsnail